Indiferent cat de mult e criticata activitatea administratiei locale, un lucru este cert: avem borduri. Si nu orice fel de borduri, ci poate cele mai multe si mai masive borduri din Europa. Nu exista astfel de borduri in nici una din capitalele civilizate ale vestului si cu atat mai putin in orasele mai mici sau chiar in satele de pe malul nordic al Mediteranei. Din acest punct de vedere, avem cu ce sa ne mandrim. Suntem o tara care, dupa ce a produs Casa Poporului (o alta "minune" a utilitatii sociale), se lauda cu produsul si montatul de borduri.
Doamnelor si domnilor, mare galagie mare in sectorul 4 al Capitalei si nu numai, unde criza financiara inca nu a lovit domeniul constructiilor. Din contra, aici se consturieste din greu, de dimineata pana seara. Se fac parcari ca nu cumva ADP-ul sa ramana "crizat" si....se schimba bordurile, LUME! Se schimba bordurile care au fost puse acum 4 luni de zile. Aceleasi borduri care, anul trecut, au fost schimbate de 6 ori! Mai nou, acum nu se mai pune un singur rand de borduri...criza a lovit, strangem cureaua dar la borduri bagam tare ca mogulii betoanelor nu-si pot permite sa fie afectati. In parcarile noi care rasar prin fata blocurilor se constata existenta a cel putin doua randuri de borduri. Am intrebat intr-o zi un muncitor de acolo de ce se pun asa si el mi-a raspuns degajat: "Prima de Paste pentru parlamentari! ". Respectele mele...toti stim ce se intampla si ce facem? Muncim, in continuare, cu drag si spor pentru al nostru viitor, vorba tovarasului Ceausescu!
Cand vezi cat de multe alte probleme sunt prezentate de presa ca fiind presante si generatoare de complicatii sociale, nu poti sa nu te intrebi de unde vine aceasta enorma mobilizare in a crea proiecte de montat si remontat borduri intr-un oras care nu are drumuri, canalizare, parcuri, politie activa, scoli moderne, suficiente gradinite, ambulante si cate si mai cate. Cum de s-au ales bordurile dintre toate lucrarile publice care puteau fi realizate si care, de altfel, produc si beneficii colaterale pentru cei care le contracteaza? Si, mai mult, de ce clasa politica, societatea civila, presa si mediul de afaceri (altadata foarte activi cu totii in subiecte referitoare la gestionarea banilor publici) tac de luni intregi, preferand sa nu intre in acest subiect? La majoritatea acestor intrebari raspunsurile sunt in spatele unor oameni bine plasati, care fac parte din diverse grupuri de interese (probabil legitime, daca Traian Basescu nu le-a deconspirat pana acum) si care stiu foarte bine ca esenta unei lucrari publice bune nu este calitatea ridicata la un pret redus, ci tocmai invers: cat mai multe lucrari, eventual proaste, la preturi cat mai mari. Lupta anticoruptie a mult auto-laudatului DNA nu se indreapta si spre zona cheltuirii banului public in astfel de proiecte, pentru ca este mult mai complicat chiar sa faci anchete reale legate de oameni cu foarte putina notorietate decat sa gestionezi show-uri televizate despre politicieni celebri.
In afara de acest raspuns exista insa un altul, mai putin evident, dar care ofera o lectie foarte speciala despre Romania si evolutia sa postrevolutionara. Iar acesta spune ca e mult mai simplu sa faci borduri decat autostrazi. E mult mai fezabil sa tencuiesti bucati mici de beton decat sa angajezi lucrari ample, care implica echipe profesioniste de sute sau mii de angajati. Si care, decat sa fie date companiilor straine care exista si sunt dispuse sa faca sute de lucrari de anvergura in Romania (fiindca, slava Domnului, vor fi platite pentru asta), mai bine sa nu fie realizate deloc. Sa asteptam pana cand companiile care astazi pun borduri vor creste suficient de mult, vor avea suficienta experienta si anvergura pentru a putea construi singure autostrazi.
Acest tip de mecanism nu este unul nou si aplicabil doar la firmele de constructii. Il regasim in foarte multe alte domenii. Este rezultatul unui principiu clamat cu ardoare la inceputul anilor '90 si care cerea sa nu ne vindem tara. De ce? Pentru ca daca am fi facut-o, prin privatizare, romanii care aveau putere in perioada comunista si care doreau sa isi perpetueze acea putere printr-o pozitie economica de forta ar fi pierdut.
Intrarea prea rapida a capitalului strain in Romania ar fi compromis visurile de marire ale unei "elite" cocolosite de comunism si ar fi fortat-o sa functioneze inca de la inceput dupa regulile pietei. Iar rezultatul ar fi fost dezastruos pentru aceasta elita, fiindca doar foarte putini dintre toti acestia ar fi reusit sa devina magnati, milionari, mari oameni de afaceri, persoane influente, cu putere economica si politica in noua societate. Chiar daca un aflux de capital mai rapid ar fi dus la dezvoltarea mai rapida a societatii si la depasirea mai clara a trecutului comunist, elitele politice au convins populatia ca nu este nevoie de acesta. Ba mai mult, s-a mers mult timp pe ideea ca un aflux prea rapid de capital ar fi periculos. Consecinta: marea privatizare a fost amanata ani de zile, necesari pentru aparitia si consolidarea marilor capitalisti interni. Apoi, acesti mari capitalisti, creati aproape unanim in relatia cu statul, au devenit marii investitori interni. Intre timp, s-a permis si intrarea in Romania a fluxului extern de capital. Acesta a gasit insa aici o structura clara de oameni de afaceri, cu care a fost obligata sa colaboreze, fiindca aceasta stia regulile jocului si avea suficienta putere pentru a fi competitiva.
Ca de obicei, din aceasta ecuatie lipseste beneficiarul. Nu ma voi referi la popor, ci la societate in ansamblu. Aceasta, maturizata fortat dupa socurile parcurse, educata despre democratie pe baza unor reguli proprii, originale, confruntata si cu problemele globale care oricum o influenteaza, se gaseste astazi mult mai confuza si mai dezorientata ca oricand. Cand ti se spune ani de zile ca albul este negru si invers, chiar ajungi sa crezi asta. Si ajungi sa traiesti linistit intr-o tara care, desi nu are drumuri, isi monteaza cu frenezie borduri, considerand ca asta este normalitatea. Societatea politica s-a obisnuit sa defineasca alte prioritati decat exista de fapt, iar populatia s-a obisnuit sa le accepte. Exista o diferenta. In anii '90, aceasta obisnuinta a legitimat o clasa politica si un partid, strans uniti in jurul lui Ion Iliescu. In prezent, aceeasi preocupare de definire a unor alte prioritati, cu scopul de a amana proiecte absolut necesare pana cand baietii destepti din aceasta tara vor putea sa le puna in aplicare, nu va mai legitima o noua epoca politica si un nou lider. Ba chiar dimpotriva: astazi exista termen de comparatie, fiindca piata comuna in care am intrat inseamna ca exista si alti baieti destepti dispusi sa intre in Romania si fiindca bordurile nu pot sa ascunda mult timp lipsurile tot mai clare din modelul economic romanesc.
„Prioritatea zero a Guvernului este plata datoriilor către agenţii economici, pentru crearea de lichidităţi şi deblocarea pieţei“, declara preşedintele Băsescu acum două luni. Teoria era simplă: fabricile de maşini, tractoare, rulmenţi, pâine, chiloţi, creioane şi ce-o mai fi însemnând economia românească, sunt dopate cu banii statului care îşi achită rapid facturile restante. Apoi fabricile încep să duduie ca altădată, dau de lucru la lume, iar lumea cumpără iar maşini, pâine, chiloţi şi creioane. Imediat Emil Boc, premierul adjunct al României, a pus în practică indicaţia şefului cu atâta zel încât a ajuns să-i ameninţe cu demiterea pe ordinatorii secundari de credite din administraţia locală care nu dădeau destul de repede drumul la bani. Şi s-a dat drumul la plăţi până a rămas statul fără bani, dar va mai lua de la FMI. Din păcate, teoria asta de manual, corectă în principiu, a primit o lovitură în moalele capului prin publicarea topului 100 al firmelor care au făcut afaceri cu statul în 2008. Topul e atât de înţesat de firme de construcţii şi întreţinerea drumurilor, de firme de curăţenie, de pază, de consultanţă, încât ai putea jura că avem zeci de autostrăzi, restul fiind drumuri expres, şi nu facem altceva decât să le şamponăm şi să le păzim toată ziua. Practic, o mare parte din banii statului intră în borduri şi mături. Nu contează, în top e toată lumea bună. Nu lipsesc alde Căşuneanu şi Umbrărescu, vestiţii regi ai asfaltului, regi ai gunoaielor, ba apare şi un rege de tip nou – Florin Călinescu – medicul oculist al tancurilor armatei. Frumuseţea e că majoritatea au contracte pe termen lung, încheiate sub diverse guvernări. De exemplu, compania care face curăţenie în sectorul 1 din Capitală are un contract întins pe 15 ani în valoare de vreo de sector 250 milioane de euro. Scump, dar merită pentru că obrazul subţire cu cheltuială se ţine. Situaţia se repetă şi în celelalte mari oraşe, că e plină ţara de edili gospodari care de abia aşteaptă să dea cu mătura şi să schimbe borduri. În plus, la fel se procedează şi prin marile societăţi de stat, de la CFR la TVR. Afacerea curăţeniei e minunată pentru că se folosesc consumabile, care de aia se numesc aşa, că se consumă. După aia poate DNA-ul să măsoare grosimea jegului? Nu poate. Oricum, un pionier în domeniu a fost Necolaiciuc, naşul CFR-ului. Omul a cumpărat trandafiri de un milion de euro pentru toate peroanele României. Când a fost întrebat unde sunt florile a răspuns simplu: „Trandafiri? Care trandafiri? S-au uscat!“ Cam la fel se usucă şi drumurile României, că şi asfaltul e un fel de consumabilă.
În concluzie, dacă statul nu ia la mână aceste mari contracte, dacă nu le „strânge“ puţin, plata facturilor va fi la fel de eficientă precum căratul apei cu un burduf găurit. La sfârşitul crizei nu vom avea pâine, nu vom avea chiloţi, nu vom avea drumuri, dar vom avea şi mai mulţi regi ai asfaltului care ne vor oferi borduri şamponate cu care să ne dăm în cap.
Ca sa nu mai spunem ca sunt si ingrozitor de inalte aceste borduri de-ti rupi masina in ele ... oare euro-parlamentarii nostri or avea ceva afaceri si cu service-urile de masini?
Sursa- Marius Nitu, Dan Sultanescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu